„Cu siguranță, am fost unul dintre băieții care au trăit cel mai intens. Asta cred că lipsește astăzi Formulei 1: acea stare de bine care înconjura cursele a dispărut”. În paddock-ul de la Monza, atrage ușor privirile. Pletele crețe, extrem de dese pentru un tip de 74 de ani, se revarsă de pe dedesubtul unei pălării de cowboy.
Italianul Arturo Merzario a disputat 85 de curse de Formula 1. Pe 1 august 1976, la Nurburging, a rămas însă în istorie. În urmă cu 41 de ani, era omul zilei, erou, pentru că i-a salvat viața lui Nikki Lauda. „Nu, nu îmi place să vorbesc despre asta. A fost un lucru natural pentru mine. Ce altceva puteam face? Și nu îmi place să retrăiesc acele momente. Au fost clipe groaznice. Nu îmi place să mă întorc acolo… Ce-a fost, a fost„, se eschivează omul care a luat loc în zona de Ospitalitate Ferrari, cu ocazia Marelui Premiu al Italiei, deși la gât are un pass (n.r. – echivalentul unei acreditări sau invitații) oferit de nemții de la Mercedes. Cei doi – Lauda și Merzario – se întâlnesc și în paddock. Este mult spus că se evită, dar nici nu se caută din priviri. „Am fost > atunci și tot așa suntem și acum. Nu era un > nici atunci, nu este nici acum„, a completat Merzario, pentru ProSport, în Italiană – limba maternă, deși se descurcă și în engleză.
„A fost un tip – pe numele său Arturo Merzario – care a sărit în flăcări și, de unul singur, m-a scos din acea epavă – așa am supraviețuit. Pot spune că într-adevăr mi-a salvat viața, pentru că dacă mai rămâneam acolo preț de câteva secunde, nu aș mai fi scăpat cu viață„: Niki Lauda, la câțiva ani după accident
Italianul Arturo Merzario întâmpină lumea cu gesturi ample, prietenoase și cu multe zâmbete. Se vede din prima că este jucăuș, șăgalnic, pus pe șotii. Un tip căruia îi place viața. Între 1972 și 1979, Merzario învârtea fani și domnițe pe degete. Cucerește și acum, decade bune după retragere.
Ce vă aduce înapoi, la pistă? Pentru mine, este clar că Monza este un templu al vitezei. Este o pistă care îți aduce spectcol de cea mai înaltă calitate, prin senzația incredibilă de viteză pe care o produce, iar condițiile de astăzi (n.r. sâmbătă, din timpul calificărilor), de ploaie, fac totul mult, mult mai dificil. Ce era mai bun în Formula 1 a acelor vremuri, în care concurați? Ce era mai bun? Piloții făceau diferența. În toate sensurile. Piloții făceau diferența în spatele volanului, dar tot piloții făceau diferența și în ceea ce însemna pusul la punct al mașinii. Astăzi, vezi atâta electronică și contează atât de mult electronica, iar toată această tehnologie parcă umbrește puțin. Întreg efortul echipei este fantastic și acolo pierzi sau câștigi.
Și Formula 1 de astăzi, ce are mai bun? Siguranța. Doar siguranța. Pentru piloți, este mai sigur. În rest, totul este negativ.
Un tip tonic, un tip care frapează prin volubilitate Foto: Cezara Paraschiv
„Unde era bordura circuitului – acolo se termina această rivalitate”
Care sunt amintirile și lucrurile despre care vă face plăcere să vorbiți, privind în urmă la acele zile? Prieteniile adevărate dintre trei piloți. Era invidie – clar, se putea vorbi de invidie – dar atunci, pur și simplu, voiai să fii mai bun decât celălalt. Nu exista un asemenea interes financiar. Interesul era unul pur sportiv. Invidia – pur sportivă. Totul se reducea la întrecerea de pe pistă, la ceea ce puteai să faci cu volanul. Doar competiția asta conta. Pe pistă eram așa (n.r. și mușcă demonstrativ din propriul pumn, cu toți dinții încleștați). Dar acolo unde era bordura circuitului – acolo se termina această rivalitate. Mai departe – era doar amiciție. Prietenie. Adevărată. Toți eram prieteni, dar, în mod special, eu am avut o legătură specială cu François Cévert (n.r. – locul trei în 1972 în clasamentul mondial al piloților, a reușit o victorie în 47 de starturi – a murit pe circuit, la Grand Prix-ul Statelor Unite), Clay Regazzoni (n.r. – elvețian, cu cinci curse câștigate din 132 de starturi) și Jackie Stewart (n.r. – triplu campion mondial în 1969, 1971 și 1973). Între noi, sunt atâtea momente haioase, în seara dinaintea cursei. Era un party pentru piloți – dar sunt lucruri care nu se pot spune! Ce se întâmpla sâmbătă noapte, rămâne sâmbătă noapte. Sâmbătă seară era Discoteca!
Și după cursă? Și mai și!
„Eram americanofil, nu filo-comunist! Rețineți asta!”
Văd că purtați în continuare același tip de pălărie ca în perioada Marlboro. Care este povestea? Pălăria asta a fost găselnița mea. Nu a lui Marlboro! Eu le-am dat-o! A fost ideea mea. În 1968 (n.r. – brusc, fiecare cuvânt este mai apăsat, iar pentru a fi sigur că fiecare cifră este înțeleasă corect, Arturo Merzario o desenează cu degetul pe măsuța din fața sa). Eu am fost în Statele Unite, în Texas, să caut o astfel de pălărie. Am cumpărat-o. Și apoi, în 1971, cu mulți bani, a apărut pe pălăria mea numele Marlboro. De mic am fost îndrăgostit de legendele vestului, de poveștile cu cowboy americani. Eram un fan al cowboy-ilor și eram un mare admirator al Statelor Unite. Eram americanofil, nu filo-comunist! Rețineți asta!
Încă păstrați această afinitate? Da! Categoric!
Deci – încântat de faptul că americanii se află acum la cârma Formulei 1? Da, deși îmi displace mult faptul că asta i s-a întâmplat lui Bernie. Sunt prieten cu Ecclestone de foarte mulți ani. El este cel care a reușit să urce Formula 1 incredibil de rapid, dar părerea mea este că nu a știut unde să pună frână și unde să se oprească. Și astfel, a transformat Formula 1 într-un casino.
„Formula 1 însemna mult mai mult divertisment pe vremea mea. În fiecare seară gustam viața din plin!”, Arturo Merzario
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER